Șaptesprezece noiembrie. Îi era rău. Nu mai făcea faţă durerilor. Nu mai putea nici să respire bine, doar cu tubul de oxigen…dar găsea totuși puterea să spună Tatăl Nostru. Ştia că nu mai are să se întâmple minunea la care speram cu toţii. Boala era cea învingătoare, din păcate. Acum îl ruga pe Dumnezeu să o ia, să nu o mai chinuie…

Am rămas la ea, nu am putut să plec acasă. Îmi spunea cu glasul ei stins de atâta durere, dar blând ” Du-te, fata mea acasă. Nu-ți fie frică, că nu mor!” 

Am stat în acea noapte, pe pat lângă ea…pentru ultima oară. Am mângâiat-o și am plâns! Mai mult de atât nu aveam ce să fac :(. Îmi era groază să mă gândesc la clipa în care respirația i se va opri…de tot! Parcă era bine așa…respira liniștit (intrase deja în comă), stăteam lângă ea și era încă în viață. Doar că nu știam pentru cât timp. La ora 08:45, 18 noiembrie, după o noapte lungă și grea (în care a auzit tot ce s-a vorbit cu ea…pentru că am văzut lacrimi curgând pe obrazul ei), sufletul ei minunat s-a înălțat la cer! Lacrimile îmi curgeau pe obraz. Era un sentiment extrem de ciudat. O priveam și am rămas fără reacție, ca o statuie, nemișcată. În cele din urmă, ne-am apropiat. I-am pus tensiometrul la mână, dar nu. Nu mai găsea puls :((.

Continue reading →